tăĭnuitor - explicat in DEX

tăinuitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TĂINUITÓR, -OÁRE, tăinuitori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care tăinuiește, care ascunde ceva. 2. S. m. și f. Persoană care tăinuiește fapta unui răufăcător, care adăpostește o persoană urmărită de justiție sau ascunde lucruri furate, mărfuri de contrabandă etc. [Pr.: -nu-i-] – Tăinui + suf. -tor.

tăinuitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tăinuitór (-nu-i-) adj. m., s. m., pl. tăinuitóri; adj. f., s. f. sg. și pl. tăinuitoáre

tăinuitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TĂINUITÓR, -OÁRE, tăinuitori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care tăinuiește, care ascunde ceva. 2. S. m. și f. Persoană care tăinuiește fapta unui răufăcător, care adăpostește o persoană urmărită de justiție sau ascunde lucruri furate, mărfuri de contrabandă etc. [Pr.: -nu-i-] — Tăinui + suf. -tor.

tăĭnuitor (Dicționaru limbii românești, 1939)
tăĭnuitór, -oáre s. Acela care tăĭnuĭește (o crimă, un furt, un lucru furat): tăĭnuitoriĭ trebuĭe să fie pedepsițĭ ca și făptașiĭ.