săpuneală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SĂPUNEÁLĂ, săpuneli, s. f. 1. Acțiunea de
a (se) săpuni; săpunit
1. ♦
Fig. (
Fam.) Mustrare, dojană; ocară. ◊
Loc. vb. A trage (cuiva) o
săpuneală = a dojeni, a critica (aspru) pe cineva.
2. Spumă de săpun; clăbuci. –
Săpuni +
suf. -eală.săpuneală (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)săpuneálă s. f.,
g.-d. art. săpunélii; pl. săpunélisăpuneală (Dicționaru limbii românești, 1939)săpuneálă f., pl.
e. Acțiunea de a săpuni.
Fig. Iron. Frecuș, perdaf, ocară, țeapănă:
ĭ-a tras o săpuneală.săpuneală (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)săpuneală f.
fam. fig. frecuș.
săpuneală (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SĂPUNEÁLĂ, săpuneli, s. f. 1. Acțiunea de
a (se) săpuni, săpunit
1. ♦
Fig. (
Fam.) Mustrare, dojană; ocară. ◊
Loc. vb. A trage (cuiva)
o săpuneală = a dojeni, a critica (aspru) pe cineva.
2. Spumă de săpun; clăbuci. —
Săpuni +
suf. -
eală.