sălbatec (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SĂLBÁTEC, -Ă adj.,
s. m. și
f. v. sălbatic.sălbatec (Dicționaru limbii românești, 1939)sălbatéc (vest) și
-ic (est), -
ă adj. (lat.
salváticus, îld.
sĭlváticus, pădureț, d.
silva, pădure; it.
salvático, selvaggio, Triest,
salvadego, pv.
salvatge, fr.
sauvage). Care nu e domestic, care nu trăĭește pe lîngă om (cî în pădurĭ saŭ deșerturĭ):
animale sălbatice. Fig. Sperios, care fuge de om străin:
copil sălbatic. Singuratic, misantrop:
savanțiĭ îs cam sălbaticĭ. Necivilizat, incult, necĭoplit, primitiv:
popoare sălbatice. Fig. Crud, feroce:
un țăran sălbatic. Necĭoplit, grosolan:
apucăturĭ sălbatice. Care crește singur (fără cultură), spontane:
poamă sălbatică (V.
pădureț). Primitiv, necultivat, nelocuit:
țară sălbatică. Subst. Om sălbatic, om care trăĭește fără legĭ scrise, fără organizațiune socială:
sălbaticiĭ africanĭ. Misantrop.
sălbatec (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SĂLBÁTEC, -Ă adj.,
s. m. și
f. v. sălbatic.