săbioară (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SĂBIOÁRĂ, săbioare, s. f. 1. Săbiuță (
1).
2. (
Iht.) Sabie (
2).
3. (
Bot.) Gladiolă, săbiuță (
2). [
Pr.:
-bi-oa-] –
Sabie +
suf. -ioară.săbioară (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)săbioáră (-bi-oa-) s. f.,
g.-d. art. săbioárei; pl. săbioáresăbioară (Dicționaru limbii românești, 1939)săbioáră și
-iúță f., pl.
e (dim. d.
sabie; sîrb.
sabljičica, rus.
sábelinik, gladiolus imbricatus). Sabie mică. O plantă cu frunze ca sabia, ca și stînjinelu, din a căruĭ familie și face parte (
gladiolus imbricatus). Un pește mic argintiŭ numit și
sorean (
albúrnus lúcidus). V. și
sabiță.săbioară (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)săbioară f. pește ce se mănâncă mai mult sărat
(Pelecus cultratus). [Coroana dinților săi are forma unui ferestrău].
săbioară (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SĂBIOÁRĂ, săbioare, s. f. 1. Săbiuță (
1).
2. (
Iht.) Sabie (
2).
3. (
Bot.) Gladiolă, săbiuță (
2). [
Pr.: -
bi-oa-] —
Sabie +
suf. -
ioară.