sâmbure (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÂMBURE, sâmburi, s. m. 1. Parte din interiorul unor fructe, cu învelișul lemnos, care conține sămânța;
p. restr. partea moale a seminței, care conține substanța germinativă. ♦ (
Impr.) Sămânță.
2. Fig. Parte centrală, fundamentală, esențială a unui lucru, a unei acțiuni; miez, inimă, nucleu;
p. ext. germen. ♦ (
Concr.) Grup restrâns de oameni care acționează în mod organizat și care formează nucleul unei grupări mai mari. ♦
Fig. Esență, idee esențială.
3. Fig. Părticică, fărâmă. [
Var.: (rar)
sâmbur s. m.] –
Cf. alb. sumbull, thumbull.sâmburesâmbure s.m.
I 1 Parte din interiorul unor fructe, cu învelișul lemnos, care conține sămânța.
Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă (EMIN.). ◊ (
pop. )
Moși de sâmburi = nume dat anumitor zile din an (mai ales zilei de sâmbătă), considerate sărbători, în care se fac slujbe de pomenire a morților. ◊ Expr. (
reg.)
A fi două inimi într-un sâmbure = a fi trup și suflet cu cineva. ♦ Restr. Partea moale a seminței, care conține substanța germinativă.
Îmi plac sâmburii de dovleac. ♦ (
impr.) Sămânță. Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac (EMIN.). ◊ (
reg.)
Sâmbure-de-fag = jir. ♦ (
reg.) Miez de nucă. ♦ (
reg.) Bob de grâu. ♦ (
reg.; la pl.) Păsat care se dă, de obicei, de pomană.
2 Fig. (
urmat de determ. introduse prin prep. „de”) Cantitate foarte mică din ceva; obiect, lucru etc. de proporții foarte mici; părticică, fărâmă.
Întrevăd în spusele lui un sâmbure de adevăr. ◊ Expr.
Cât un sâmbure de mac v. mac.
II Analog.
1 Parte centrală, esențială a unui lucru, a unei acțiuni; miez, inimă, nucleu.
Verbul e sâmburele frazei (PUȘ.). ♦ Partea interioară; interior.
Glasuri jalnice ies din sâmburele stâncii (I. NEGR.).
2 Fig. Esență, idee esențială.
Sâmburele vieței este egoismul și haina lui, minciuna (EMIN.).
3 Loc, punct de pornire, de formare a ceva; origine, început.
Ușor se recunoaște... sâmburele latin al limbii noastre (PUȘ.). ◊ Loc.adv.
În sâmbure = în embrion.
4 Concr. Grup restrâns de oameni care acționează în mod organizat pentru un anumit scop și care formează nucleul unei grupări mai mari.
S-a închegat la 1857 sâmburele Unirii (HOG.).
5 (
astron. ) Parte centrală a unei comete, cu densitate și luminozitate maximă.
6 (
fiz.; înv. ) Nucleu. • pl.
–i și (
pop.)
sâmbur s.m. / cf. alb.
sumbullë, thumbullë. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)
sâmbure (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sấmbure s. m.,
art. sấmburele; pl. sấmburisâmbure (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sâmbur(e) m.
1. partea tare din interiorul unor poame (ca piersica, nuca, pruna) ce conține semânța;
2. partea centrală și luminoasă a unei comete;
3. fig. origina, începutul unei societăți:
magul a aflat sâmburul lumii EM. [Albanez SUMBULA, boabă, nasture].
sâmbure (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SẤMBURE, sâmburi, s. m. 1. Parte din interiorul unor fructe, cu învelișul lemnos, care conține sămânța;
p. restr. partea moale a seminței, care conține substanța germinativă. (
Impr.) Sămânță.
2. Fig. Parte centrală, fundamentală, esențială a unui lucru, a unei acțiuni; miez, inimă, nucleu;
p. ext. germen. ♦ (
Concr.) Grup restrâns de oameni care acționează în mod organizat și care formează nucleul unei grupări mai mari. ♦
Fig. Esență, idee esențială.
3. Fig. Părticică, fărâmă. [
Var.: (rar)
sâmbúr s. m.] —
Cf. alb. sumbull, thumbull.