surlă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÚRLĂ, surle, s. f. 1. Instrument muzical popular de suflat, în formă de fluier, cu mai multe orificii și cu ancie dublă, întrebuințat în trecut mai ales în armată. ◊
Loc. adv. Cu surle = cu zgomot mare, cu scandal.
2. (
Reg.) Râtul porcului;
p. ext. porc.
3. Colibă (în câmp), de obicei improvizată, de formă conică, construită din pari de lemn și acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. – Din
scr. surla, bg. zurla.surlă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)súrlă (-le), s. f. –
1. Trompetă, goarnă. –
2. Rîtul porcului. –
3. Grămadă de lemne așezată în formă de piramidă. –
4. Colibă de formă conică. –
Var. 2
zurnă. Mr. surlă, zurnă, megl. surlă. Tc. surna, zurna (
per. surna, cuman. suruna), prin intermediul
sl.,
cf. sb.,
cr. surla „flaut”,
pol. surma, rus. surna (Miklosich,
Fremdw., 128; Cihac, II, 381; Șeineanu, II, 331; Lokotsch 1952),
ngr. ζουρνᾶς, σούρλα,
bg. zurla „rît”,
alb. zurnë. Formele cu
l (
ngr.,
bg.,
sb.) ar putea proveni din
rom.,
cf. Candrea,
Elemente, 403. –
Der. surlar (
var. surlaș, surmaci, sîrmaci),
s. m. (trompetist, cîntăreț din surlă), ultimele
var. direct din
tc.surlă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)súrlă s. f.,
g.-d. art. súrlei; pl. súrlesurlă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)surlă f.
1. soi de de flaut cu sunet ascuțit:
începură a suna din tobe și din surle OD.;
surlele să cânte și tunul să detune Al.;
2. râtul porcului. [Bulg. SURLA (din turc. SURNA): sensul 2 după asemănarea formei)].
surlă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)surlă f. Mold.
1. adăpost din pari înconjurat de stuf in mijlocul căruia se face cotlon și se fierbe urda;
2. pl. țăndări de brad lungi ce se bat în pereții casei înainte de a se lipi. [Origină necunoscută].
surlă (Dicționaru limbii românești, 1939)súrlă f., pl.
e (turc.
súrna, pop.
zurna, fluĭer cu sunet ascuțit, ngr.
súrla și
zurnás, oboĭ, alb.
zúrnă, flaut,
zurná, nas lung și supțire, vsl.
surŭna, fluĭer, bg. sîrb.
surla, zurla, fluĭer, rit, ceh.
surma, fluĭer. E rudă cu ^țîrîĭ, țurloĭ, jirloĭ ș. a. V.
sorliță).
Vechĭ. Un fel de flaut ostășesc terminat cu o deschizătură conică:
îl întîmpinară cu buciume, tobe și surle. Azĭ. Nord (
zurnă). Rit (V.
teflu, zotcă, trompă, hurtum). Colibă conică saŭ alt-fel orĭ chear numaĭ îngrăditură de stuf (în care ciobaniĭ ferb urda).
surlă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SÚRLĂ, surle, s. f. 1. Instrument muzical popular de suflat, în formă de fluier, cu mai multe orificii și cu ancie dublă, folosit în trecut mai ales în armată. ◊
Loc. adv. Cu surle = eu zgomot mare, cu scandal.
2. (Reg;) Râtul porcului;
p. ext. porc.
3. Colibă (în câmp), de obicei improvizată, de formă conică, construită din pari de lemn și acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. — Din
sb. surla, bg. zurla.