surghiun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SURGHIÚN, (
1)
surghiunuri, s. n. (
2)
surghiuni, s. m. 1. S. n. Surghiunire, exil, deportare. ♦ Stare, situație de exilat, de proscris;
fig. pribegie, înstrăinare.
2. S. m. (
Înv.) Surghiunit. – Din
tc. sürgün.surghiun (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)surghiún (-nuri), s. n. – Deportare, exil.
Var. Mold. surgun. Mr. surghiune, megl. surghiun. Tc. sürgün (Roesler 603; Șeineanu, II, 329; Lokotsch 1950),
cf. ngr. σουργούνια,
alb. sürgün, bg. sjurgjun. –
Der. surghiuni, vb. (a exila);
surghiunie, s. f. (deportare);
surgunlîc, s. n. (
înv., exil), din
tc. sürgünlik.surghiun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)surghiún1 (exilat) (
înv.)
s. m.,
pl. surghiúnisurghiun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)surghiún2 (exil) (
înv.)
s. n.,
pl. surghiúnurisurghiun (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)surghiun (surgun) n.
1. exil:
tu pus în lanțuri și trimis surghiun OD.;
2. exilat, în exil:
clucerul era primit surghiun la Snagov GHICA;
3. fig. părăsire, năpustire:
da eu dobei oiu da surgun POP. [Turc. SÜRGÜN, exilat].
surghiun (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SURGHIÚN, (
1)
surghiunuri, s. n. (
2)
surghiuni, s. m. (
înv.)
1. S. n. Surghiunire, exil, deportare. ♦ Stare, situație de exilat, de proscris;
fig. pribegie, înstrăinare.
2. S. m. Surghiunit. — Din
tc. sürgün.surghiŭn (Dicționaru limbii românești, 1939)surghíŭn și (est) -
gún n., pl.
urĭ (turc.
sürgün, exilat; ngr.
surgúni, bg.
sĭurgĭun, sîrb.
surgun, exil). Exil. Exilat:
l-a făcut surgun (Nec. 2, 404). –
Vechĭ și -
ghĭunlîc, -gunlîc (turc.
sürgünlyk și -
ghĭuníe -
guníe, exil.