supus (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUPÚS, -Ă, supuși, -se, adj.,
s. m. și
f. I. Adj. 1. Ascultător, plecat, smerit. ♦ Umilit, servil.
2. (
Înv. și
reg.) Așezat sub...; ascuns, pitit.
II. S. m. și
f. (Urmat de determinări care indică statul în discuție) Persoana care aparține, prin cetățenie, unui anumit stat; persoană aflată sub o protecție specială de ordin juridic a unui stat, fără a fi cetățean cu drepturi depline. ♦ (
Înv.; la
pl.) Locuitorii unei țări care depind de o autoritate centrală. –
V. supune.supus (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)supús adj. m.,
s. m.,
pl. supúși; adj. f.,
s. f. supúsă, pl. supúsesupus (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)supus a.
1. dispus s’asculte:
copil supus; 2. respectuos;
3. care e sub dependență:
supus legilor; 4. expus:
supus boalelor, morții; 5. dator a suporta:
supus dărilor. ║ m.
1. cel supus autorității unui Domn, rege, împărat;
2. supus străin.
supus (Dicționaru limbii românești, 1939)supús, -ă adj. Pus dedesupt:
cerboaĭca sta cu picĭoarele supuse și cu urechea atentă (Sadov. VR. 1930, 9-10, 193).
Fig. Ascultător, docil:
copil supus. Respectuos:
al măĭestățiĭ voastre supus servitor. Pus supt autoritate:
supus legilor. Expus:
supus boalelor, morțiĭ, greșelilor. Obligat, dator să suporte:
supus biruluĭ. Subst. Care e supt autoritatea uneĭ țărĭ, adică are cetățenia aceleĭ țărĭ:
un Bulgar supus românesc. V.
podan, sudit, tîrtan.