suduì - explicat in DEX

sudui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SUDUÍ, súdui, vb. IV. Intranz. și tranz. (Pop.) A spune ocări la adresa cuiva; a înjura. ♦ Tranz. (Înv. și reg.) A certa, a mustra, a dojeni. – Din magh. szidni.

sudui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
suduí, suduiesc, vb. intranz. – A înjura, a mustra, a dojeni: „Mamă, nu mă sudui, / C-așă umblă tinerii” (Calendar 1980: 43). – Din magh. szidni.

sudui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
suduí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. súdui, 3 súduie, imperf. 3 sg. suduiá; conj. prez. 3 să súduie

sudui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SUDUÍ, sudui, vb. IV. Intranz. și tranz. (Pop.) A adresa insulte cuiva; a înjura. ♦ Tranz. (Înv. și reg.) A certa, a mustra, a dojeni. — Din magh. szidni.

suduĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
súduĭ și (maĭ rar) -ĭésc, a -í v. tr. (ung. szidni). Mold. Trans. Olt. Înjur, insult pin vorbe obscene.

suduì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
suduì v. a înjura, a dojeni (azi Mold.): îi suduia cu aspre cuvinte OD. [Ung. SZIDNI].