stăpânire - explicat in DEX

stăpânire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STĂPÂNÍRE, stăpâniri, s. f. Acțiunea de a (se) stăpâni și rezultatul ei. 1. Proprietate, posesiune. 2. Domnie, suveranitate; conducere, guvernare; dominație. ◊ Expr. A avea stăpânire asupra cuiva = a avea autoritate, ascendent moral asupra cuiva; a domina, a conduce. ♦ Putere, autoritate de stat; persoanele care reprezintă această autoritate. 3. Fig. Înfrânare, dominare a propriilor porniri, sentimente, etc. ◊ Expr. Stăpânire de sine = calm, sânge rece, cumpăt. – V. stăpâni.

stăpânire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
stăpâníre s. f., g.-d. art. stăpânírii; pl. stăpâníri

stăpânire (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
stăpânire f. 1. dominațiune: Negru-Vodă întinzându-și stăpânirea BĂLC.; 2. guvern: porunca stăpânirii; 3. posesiune, proprietate: moșia a intrat sub stăpânirea lui.

stăpânire (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STĂPÂNÍRE, stăpâniri, s. f. Acțiunea de a (se) stăpâni și rezultatul ei. 1. Proprietate, posesiune. 2. Domnie, suveranitate; conducere, guvernare; dominație. ◊ Expr. A avea stăpânire asupra cuiva = a avea autoritate, ascendent moral asupra cuiva; a domina, a conduce. ♦ Putere, autoritate de stat; persoanele care reprezintă această autoritate. 3. Fig. înfrânare, dominare a propriilor porniri, sentimente etc. ◊ Expr. Stăpânire de sine = calm, sânge rece, cumpăt. — V. stăpâni.