stur (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)stur s.m.
1. (înv. și reg.) țurțur de gheață; promoroacă.
2. (înv.) bucată de sare de proastă calitate, aruncată în jurul minei.
3. (reg.) zgură; scrum.
4. (reg.) pojar.
stur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)stur (-ri), s. m. –
1. Țurțure, ciucure de gheață, promoroacă. –
2. Funingine. –
3. Stivă de sare de proastă calitate care se aruncă. –
4. (
Trans.) Zgură. –
Mr. stur „coloană”. Origine îndoielnică. Ar putea fi vorba de
lat. stylus (Pușcariu 1664; Candrea),
cf. alb. stülj. Cuvînt rar.
Cf. tureatcă.stur (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)stur, -i, s.m. –
1. Țurțure, chiciură de gheață, promoroacă. Valea Sturului, pe cursul superior al Văii Firiza. Pârâul prezintă patru cascade, în care apa se prăvălește cu zgomot de la înălțimea de 5+8+11+19 m (Meruțiu 1936: 34).
2. Stivă de sare de proastă calitate.
3. Zgură.
4. (med.) „Puncte roșii, care ies pe față, după bărbierit, din cauza briciului” (ALR 1969: h 55; Faiciuc 1998: 102). – Lat. stylus.
stur (Dicționaru limbii românești, 1939)stur m. (lat.
stylus. V.
stil).
Ps. S. (148, 8).
Hațeg. Țurțur.
Meh. (Boc.).
A se face stur, a se face sfarog, a se usca de tot (a înțepeni ca țurțuriĭ de gheată).
Trans. Zgură.