strugure (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRÚGURE, struguri, s. m. Fructul viței de vie, în formă de ciorchine; poamă. ♦ Compus:
strugurii-ursului = plantă târâtoare cu frunze persistente, cu flori trandafirii sau albe, grupate în formă de ciorchine la vârful ramurilor, și cu fructul o bacă mică, roșie, comestibilă
(Arctostaphylos uva ursi). [
Var.: (
pop.)
strúgur s. m.] –
Et. nec.strugure (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)strúgure (-ri), s. m. –
1. Ciorchine. –
2. Fructul viței de vie. –
Var. strugar, Basar. strug. Origine incertă. Pare cuvînt identic cu
strug „rașpel”,
cf. strung, strunji; evoluția semantică de la
struji la
strugure ar fi, într-un astfel de caz, ca cea a
sp. raspar la
raspa „ciorchine” (Cihac, II, 376),
cf. fr. grapper „a prinde” și
grappe „inflorescență”,
sp. gancho și
gancha. Din
pl. struguri s-ar fi format
sing. analogic actual. Probabilitatea unei
der. din
lat. *trugus, de la
gr. τρύγος, τρυγή „fruct; folos” (Tiktin) pare destul de redusă. Celelalte explicații nu par mai bune. Din
lat. surcŭlus (Crețu 371), nu se explică fonetic și semantic. De la un
lat. *
stribŭlus sau
strubŭlus, de la o rădăcină *
streb- „(ră)sucit” (Densusianu,
GS, V, 174) pare îndoielnică. Din
lat. *
uvŭla (Pușcariu,
Dacor., VI, 13; REW 9105) nu pare posibilă fonetic. De la gepidicul *
thrubilo sau
*struwilo, care ar corespunde
germ. Träublein (Diculescu,
ZRPh., XLI, 424; Diculescu 178; Gamillscheg,
Rom., Germ., 266) este inacceptabilă fonetic și istoric. Originea
lat. a cuvîntului fusese propusă de Pușcariu,
Dacor., VI, 310 și de Rosetti, II, 82.
Der. struguraș, s. m. (rușuliță, Hieracium aurantiacum; coacăză);
strugurel, s. m. (plantă, Saxifraga adscendens; coacăză). –
Cf. struji, strung.strugure (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)strúgure s. m.,
art. strúgurele; pl. strúguristrugure (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)strugure m.
1. rodul viței, boabe verzi-gălbui, roșiatice, albăstrui sau negre, cu un gust dulce și plăcut:
struguri de Malaga; 2. Mold. ciorchină:
struguri de fructe sălbatice roșii AL. [Derivat din
strug (macedo-rom.
strugur, așchie, adică ce cade din strug) și prezentând acelaș raport logic ca fr.
râpe, răzuitoare și ciorchină; seria sensurilor: așchii din strug, ciorchină de struguri și strugure (numit vechiu-rom.
auă și în Mold.
poamă)].
strugure (Dicționaru limbii românești, 1939)strúgure și (nord)
strúgur m. (gep.
thrûbilo, struguraș, care corespunde cu germ.
träublein, dim. d.
traube, poamă, strugure. P.
thr-str, cp. cu
Israil-Istrail orĭ
șrapnel-ștrapnel. Cp. și cu vgr.
stróbilos, lat.
strobilus, cucuruz de brad, titirez. Cp. și cu
brusture, cĭucure, nasture, vĭezure și
negură).
Est. Poame orĭ florĭ așezate ca bobițele vițeĭ de vie orĭ ca florile liliaculuĭ, salcîmuluĭ ș. a.:
un strugure de poamă (un ciorchine).
Vest. Poamă, bobițe de viță de vie așezate așa cum le produce natura:
un coș de strugurĭ, niște strugurĭ negrĭ. Strugurele ursuluĭ, un copăcel ericaceŭ perpetuŭ verde care crește pin brădet, tufișurĭ și stîncĭ și care face niște drupe roșiĭ cărnoase care aŭ cîte cincĭ sîmburĭ și-s bune de mîncat (
arctostáphylos uva ursi). Fructele luĭ se întrebuințează ca medicament astringent. – În Bas. P. P. și
strug (gep.
thrube), ca
fagure și
fag. V.
corimb.strugure (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRÚGURE, struguri, s. m. Fructul viței-de-vie, în formă de ciorchine; poamă. ♦ Compus:
strugurii-ursului = plantă târâtoare cu frunze persistente, cu flori trandafirii sau albe, grupate în formă de ciorchine la vârful ramurilor, și cu fructul o bacă mică, roșie, comestibilă (
Arctostaphylos uva ursi). [
Var.: (
pop.)
strúgur s. m.] —
Et. nec.