stronțiu - explicat in DEX

stronțiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STRÓNȚIU s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, maleabil și ductil, asemănător cu calciul, ale cărui săruri sunt întrebuințate în pirotehnie, în fizica nucleară și în medicină. – Din fr. strontium, germ. Strontium.

stronțiu (Dicționar de neologisme, 1986)
STRÓNȚIU s.n. Metal alb-argintiu asemănător calciului, care se găsește în natură sub formă de celestină și stronțianit. [Pron. -țiu. / < fr. strontium].

stronțiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)
STRÓNȚIU s. n. metal alb-argintiu, asemănător calciului, în natură sub formă de celestină și stronțianit. (< fr. strontium)

stronțiu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
STRÓNȚIU (‹ fr.{i}; {s} n. pr. Strontian, oraș în Scoția) s. n. Element chimic (Sr; n. at. 38, m. at. 87,62); metal alcalino-pământos, foarte asemănător cu calciul, alb-argintiu. Se găsește în natură sub formă de stronțianit, celestină ș.a. În combinații este bivalent. Fiind foarte reactiv, are o utilizare limitată. A fost descoperit în 1790 și izolat de Sir H. Davy în 1808. Compușii lui colorează flacăra în roșu și de aceea se folosesc în pirotehnie la fabricarea artificiilor. Izotopul radioactiv cu masa atomică 90, dar și 89, care se formează în reacțiile de fisiune (ex. în bombele atomice), sunt foarte dăunători viețuitoarelor.

stronțiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
strónțiu [țiu pron. țiu] s. n., art. strónțiul; simb. Sr

stronțiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
*strónțiŭ n.(d. Stronțian [Scoția]). Chim. Un metal bivalent galben, maĭ închis de cît calciŭ, cu o densitate de 2,5 și cu o greutate atomică de 87,3. Se oxidează în aer și descompune apa la rece. E solubil în alcool și colorează flacăra în roș. Se întrebuințează la fabricarea focului bengal roș. A fost izolat de Davy la 1808. Nu există în natură de cît ca carbonat (stronțianită) și ca sulfat (celestină).

stronțiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STRÓNȚIU s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, maleabil și ductil, asemănător cu calciul, ale cărui săruri sunt folosite în pirotehnie, în fizica nucleară și în medicină. — Din fr. strontium, germ. Strontium.