strecura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRECURÁ, strecór, vb. I.
1. Tranz. A trece un lichid printr-o strecurătoare, printr-o sită, printr-o țesătură pentru a-l separa de părticelele solide sau de corpuri străine și pentru a-l limpezi, a-l face omogen.
2. Refl. (Despre lichide) A curge (câte puțin) printr-o crăpătură, printr-un loc îngust; a picura, a se prelinge.
3. Refl. și
tranz. A pătrunde sau a face să pătrundă printr-un desiș, printr-un loc strâmt, greu accesibil.
4. Refl. A intra, a ieși sau a se deplasa, a trece pe furiș, fără să facă zgomot și fără să fie observat; a se furișa. ♦
Tranz. A așeza undeva un lucru ori a introduce undeva pe cineva sau ceva cu mișcări ușoare, pe nesimțite. ♦
Tranz. Fig. A spune cuiva ceva în mod discret sau în treacăt.
5. Refl. A se infiltra în mijlocul unui grup (omogen) de oameni, având grijă să nu fie observat.
6. Refl. A trece pe rând și pe nesimțite, a se perinda;
fig. (despre unități de timp) a trece, a se scurge. – Probabil din
s- +
trece (după
spânzura, vântura etc.).
strecura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)strecurá (-cór, -át), –
vb. 1. A trece prin sită, printr-o țesătură etc. un lichid. –
2. A limpezi, a purifica, a rafina. –
4. (
Refl.) A se fofila, a se furișa, a se băga. –
Var. străcura. Mr. stricor, stricurare. Lat. cōlāre, prin intermediul *
transcōlāre (Cipariu,
Gram., 368; Meyer,
Alb. St., IV, 110) sau
extracōlāre (Pușcariu 1650). Rezultatul
stre- (în loc de
stră-) este normal, și nu trebuie explicat prin intermediul
lat. stĕrcǒrāre „a îngrășa cu bălegar”(Candrea;
cf. Tiktin). Mai curînd se datorează unui contact semantic cu
între, printre, deoarece
strecura înseamnă „a trece”. –
Der. strecurătoare, s. f. (obiect prin care se strecoară un lichid);
strecătoare, s. f. (strecurătoare), probabil prin confuzie cu
trece, cf. trecătoare (altă opinie la Graur,
Rom., LIII, 384).
strecura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)strecurá (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. strecór, 3
strecoáră, 1
pl. strecurắm; conj. prez. 3
să strecoárestrecura (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRECURÁ, strecór, vb. I.
1. Tranz. A trece un. lichid printr-o strecurătoare, printr-o sită, printr-o țesătură pentru a-l separa de părticelele solide sau de corpuri străine și pentru a-l limpezi, a-l face omogen.
2. Refl. (Despre lichide) A curge (câte puțin) printr-o crăpătură, printr-un loc îngust; a picura, a se prelinge.
3. Refl. și
tranz. A pătrunde sau a face să pătrundă printr-un desiș, printr-un loc strâmt, greu accesibil.
4. Refl. A intra, a ieși sau a se deplasa, a trece pe furiș, fără să facă zgomot și fără să fie observat; a se furișa. ♦
Tranz. A așeza undeva un lucru ori a introduce undeva pe cineva sau ceva cu mișcări ușoare, pe nesimțite. ♦
Tranz. Fig. A spune cuiva ceva în mod discret sau în treacăt.
5. Refl. A se infiltra în mijlocul unui grup (omogen) de oameni, având grijă să nu fie observat.
6. Refl. A trece pe rând și pe nesimțite, a se perinda;
fig. (despre unități de timp) a trece, a se scurge. —
Lat. *
extracolare (<
lat. colare).
strecurà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)strecurà v.
1. a face să curgă picătură cu picătură:
a strecura lapte; 2. fig. a trece cu încetul și pe nesimțite:
se strecurase de atunci mai bine de un an; 3. a se duce pe furiș, a intra pe ascuns:
s’a strecurat în casă, se strecurară și fugiră toți; 4. a trece cu greu, a răsbate:
cine se poate strecura prin acea mulțime? [Lat. *EXTRACOLARE].