straniu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRÁNIU, -IE, stranii, adj. (
Livr.; adesea adverbial) Care iese din comun, care șochează prin aspect, manifestări etc.; neobișnuit, ciudat, bizar. – Din
it. stranio. Cf. it. strano.straniu (Dicționar de neologisme, 1986)STRÁNIU, -IE adj. (adesea
adv.) Ciudat, neobișnuit, bizar. [Pron.
-niu. / < it.
stranio].
straniu (Marele dicționar de neologisme, 2000)STRÁNIU, -IE adj. (și adv.) ciudat, neobișnuit, bizar. (< it.
stranio)
straniu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)strániu (-ie), adj. – Neobișnuit.
It. stranio.straniu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)strániu [
niu pron. niu]
adj. m.,
f. stránie (-ni-e); pl. m. și
f. strániistraniu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)straniu a. ciudat:
o stranie ființă AL. [Cf.
străin].
straniu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRÁNIU, -IE, stranii, adj. (Adesea adverbial) Care iese din comun, care șochează prin aspect, manifestări etc.; neobișnuit, ciudat, bizar. — Din
it. stranio. Cf. it. strano.straniŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*strániŭ, -ĭe adj. (fr.
étrange, d. lat.
ex-tráneus, străin; it
strano, straniŭ). Curios, bizar, neînțeles cĭudat:
om lucru straniŭ. Adv. A te purta straniŭ.