strâmb (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRÂMB, -Ă, strâmbi, -e, adj.,
adv. I. Adj. 1. (Despre lucruri) Care prezintă neregularități sau abateri de la forma normală, dreaptă; diform. ♦ (Despre drumuri) Lipsit de aliniere, cotit, întortocheat.
2. Lăsat sau căzut într-o parte; aplecat, înclinat. ♦ (Despre oameni sau părți ale corpului lor) Încovoiat, îndoit, gârbovit; adus de șale;
p. ext. deformat, pocit.
3. Fig. Nedrept, injust, incorect. ♦ Făcut pentru a înșela.
II. Adv. 1. Cu spatele încovoiat sau cu corpul aplecat într-o parte, sucit. ◊
Expr. A sta (sau
a ședea)
strâmb și a judeca drept = a recunoaște adevărul.
2. Într-o parte, pieziș;
p. ext. în neorânduială, dezordonat. ◊
Expr. A râde (sau
a surâde, a zâmbi)
strâmb = a râde (sau a surâde, a zâmbi) în silă, forțat, nesincer.
A privi (sau
a se uita)
strâmb = a privi, a se uita urât, dușmănos.
A călca strâmb = a avea o comportare incorectă, imorală.
3. În mod fals, mincinos, neadevărat. –
Lat. pop. strambus (=
strabus).