strănuta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRĂNUTÁ, strănút, vb. I.
Intranz. (Despre oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămâni, printr-o mișcare bruscă și involuntară a mușchilor expiratori. ◊
Praf de strănutat = substanță medicamentoasă iritantă care provoacă strănutul. –
Lat. sternutare.strănuta (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)strănutá (-t, át), vb. – A elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură. –
Var. stărnuta, strenuta. Mr. stărnut(are). Lat. sternūtāre (Meyer,
Alb. St., IV, 120; Pascu, I, 161; REW 8250),
cf. it. starnutare, (
v. it. stranutare, sicil. stranutari, friul. stranudá),
prov.,
cat.,
sp. estornudar, fr. éternuer. Lipsește în
Trans. de V (
ALR, I, 78). –
Der. strănut (
var. strănutat, strănutătură),
s. f. (acțiunea de a strănuta, zgomotul produs).
strănuta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)strănutá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
strănútăstrănutà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)strănutà v. a da un strănut. [Lat. STERNUTARE].
strănuta (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRĂNUTÁ, strănút,
vb. I.
Intranz. (Despre oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămâni, printr-o mișcare bruscă și involuntară a mușchilor expiratori. ◊
Praf de strănutat = substanță medicamentoasă iritantă, care provoacă strănutul. —
Lat. sternutare.