strănut - explicat in DEX

strănut (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STRĂNÚT, strănuturi, s. n. Strănutat. – Din strănuta (derivat regresiv).

strănut (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
strănút, strănútă, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) (cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.

strănut (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
strănút (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin și Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 și VII, 279; Rosetti, II, 82); deși destul de greu cu got. stairno › germ. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Pușcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.

strănut (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
STRĂNÚT¹, strănuturi, s. n. Strănutat. – Postverbal al lui strănuta.

strănut (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
STRĂNÚT², -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. – V. strănuta.

strănut (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
strănút s. n., pl. strănúturi

strănut (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
strănut n. opintire subită și convulsivă a mușchilor respiratorii, în urma căreia aerul e alungat cu violență și cu sgomot prin nas și prin gură. [Abstras din strănutà].

strănut (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) strănút n., pl. urĭ (d. strănut 3). Acțiunea de a strănuta.

strănut (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) strănút, -ă adj. V. stănut.

strănut (Dicționaru limbii românești, 1939)
3) strănút, a -á v. intr. (lat. sternûtáre, a strănuta des, d. sternúere, a strănuta, it. starnutare și -tire, pv. sp. estornudar, fr. éternuer). Expir convulsiv și violent aeru pe nas și pe gură, cum se întîmplă cînd te gîdili în nas orĭ aĭ guturaĭ. – Și stărnut și strenut. V. străfig.