străbunic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRĂBUNÍC, -Ă, străbunici, -ce, s. m. și
f. 1. Străbun (
2).
2. Strămoș (
1). –
Stră- +
bunic.străbunic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)străbuníc s. m.,
pl. străbunícistrăbunic (Dicționaru limbii românești, 1939)străbuníc, -ă s. (
stră- și
bunic). Tata buniculuĭ saŭ și maĭ departe. – Și
străbunel.străbunic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRĂBUNÍC, -Ă, străbunici, -ce, s. m. și
f. 1. Tatăl ori mama bunicului sau al bunicii, în raport cu strănepoții lor; străbun (
2).
2. Strămoș (
1). —
Pref. stră- +
bunic.