străbun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRĂBÚN, -Ă, străbuni, -e, adj. s. m. și
f. 1. Adj. Strămoșesc; străvechi.
2. S. m. și
f. Tatăl ori mama bunicului sau al bunicii, în raport cu strănepoții lor; străbunic (
1), răzbunic, strămoș (
2).
3. S. m. și
f. Strămoș (
1). –
Stră- +
bun.străbun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)străbún adj. m.,
s. m.,
pl. străbúni; adj. f.,
s. f. străbúnă, pl. străbúnestrăbun (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)străbun m. pl.
1. părinții părinților noștri;
2. cei ce au trăit înaintea noastră. [V.
bun]. ║ a. moștenit dela străbuni:
datini străbune.străbun (Dicționaru limbii românești, 1939)străbún, -ă s. (
stră- și
bun, bunic).
Rar. Strămoș. Adj. Strămoșesc.
străbun (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRĂBÚN, -Ă, străbuni, -e, adj. s. m. și
f. 1. Adj. Strămoșesc; străvechi.
2. S. m. și
f. Străbunic (
1). ♦ Răzbunic, strămoș (
2).
3. S. m. și
f. Strămoș (
1). —
Pref. stră- +
bun.