stei (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STEI, steiuri, s. n. Colț (ascuțit) de stâncă. ♦ (Rar) Bolovan de piatră, de sare etc. –
Cf. scr. stenje.stei (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)stéi (-ie), adj. – Breaz, cu pată albă în frunte. Origine incertă. Ar putea fi un
lat. *
stēlleius (Diculescu 176) sau *
stēlleus (Graur,
GS, VI, 335). Mai probabil direct de la
stea, chiar dacă Tiktin găsește
der. surprinzătoare; trebuie să se pornească de la stei,
pl. lui
*stel, cu
suf. dim.stei (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)stei s. n.,
pl. stéiuristei (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STEI, steiuri, s. n. Colț (ascuțit) de stâncă. ♦ (Rar) Bolovan de piatră, de sare etc. —
Cf. sb. stenje.steĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)1) steĭ n., pl.
urĭ (sîrb.
stenje, stena, stîncă, vsl.
stĭena. V.
stan, stîncă).
Vest. Stîncă:
cățărîndu-se din steĭ în steĭ (Isp.), pe steĭurĭ de cremene
(CL. 1912, 1202), un bolovan dintr’un steĭ
(Univ. 19 Ian. 1916, coresp. T. Jiuluĭ).steĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) steĭ n., pl.
urĭ (poate d.
stea: stea în frunte =
steĭ!).
Munt. Pată de păr alb în frunte la caĭ. V.
bălțat și
țintat.