stareț - explicat in DEX

stareț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STÁREȚ, -Ă, stareți, -e, s. m. și f. Persoană (călugăr sau călugăriță) care conduce o mănăstire; egumen. [Var.: (reg.) stáriț, -ă s. m. și f.] – Din sl. starici.

stareț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
stáreț (-ți), s. m. – Superior al unei mănăstiri de călugări. – Var. stariț. Sl. starĭcĭ „bătrîn” (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 362; Conev 109). – Der. stariță (var. stareță), s. f. (călugăriță care conduce o mănăstire), din sl. starica „bătrînă”; stăreție, s. f. (locuința starețului; funcție de stareț); staroste, s. m. (conducător, șef al unei bresle; primar, guvernator al unui oraș; pețitor), din sl. (pol.) starosta „bătrîn”; stărostesc, adj. (de staroste); stărosti, vb. (înv., a exercita funcția de staroste; a peți); stărostie, s. f. (calitatea de staroste sau de pețitor); stărostit, s. n. (pețit).

stareț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
stáreț s. m., pl. stáreți

stareț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
stareț m. egumen. [Rus, STAREȚŬ, bătrân și călugăr în vârstă].

stareț (Dicționaru limbii românești, 1939)
stáreț (vest) și stáriț (est) m. (vsl. starĭcĭ, bătrîn [subst.], d. starŭ, bătrîn [adj.], rus, stárec, bătrîn, stariț. Cp. cu senior). Egumen, șefu uneĭ mînăstirĭ. Staroste, decan (Vechĭ): staretu bresleĭ. Șefu călușarilor (V. primicer). – Fem. stáriță f., pl. e (vsl. starica). V. prepozit.

stareț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STÁREȚ, -Ă, stareți, -e, s. m. și f. Persoană (călugăr sau călugăriță) care conduce o mănăstire; egumen. [Var.: (reg.) stáriț, -ă s. m. și f.] — Din sl. starici.