stăpânire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STĂPÂNÍRE, stăpâniri, s. f. Acțiunea de
a (se) stăpâni și rezultatul ei.
1. Proprietate, posesiune.
2. Domnie, suveranitate; conducere, guvernare; dominație. ◊
Expr. A avea stăpânire asupra cuiva = a avea autoritate, ascendent moral asupra cuiva; a domina, a conduce. ♦ Putere, autoritate de stat; persoanele care reprezintă această autoritate.
3. Fig. Înfrânare, dominare a propriilor porniri, sentimente, etc. ◊
Expr. Stăpânire de sine = calm, sânge rece, cumpăt. –
V. stăpâni.