stăura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)STĂURÁ, stắur, vb. I.
Tranz. (
Trans.) A (se) zgâi (1). (în loc de
zgăura)
stăura (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)stăurá,
stáur, vb. I
1. (înv.) a holba ochii (de mirare, de spaimă).
2. (reg.) a pofti.
stăura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)stăurá (-r, át), vb. (
Trans.) A privi cu teamă sau cu mirare, a se minuna. Origine necunoscută. Ar putea fi cuvînt identic cu
a astăura, vb. (Banat, a pîndi, a urmări), pe care DAR îl derivă de la
staur „grajd”, presupunînd că înseamnă „a urmări din grajd”, ipoteză greu de admis. Poate în loc de
sgăura ‹
sgău, cf. sgîi.