stătător - explicat in DEX

stătător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STĂTĂTÓR, -OÁRE, stătători, -oare, adj. 1.Care stă pe loc, care nu se mișcă, imobil, fix; (în special despre ape) care nu curge. ◊ Piatră stătătoare (și substantivat, f.) = piatra fixă din sistemul celor două pietre ale morii. 2.(Înv.:despre oameni) Cu locuința statornică; stabil. 3. (În loc. adj.) De sine stătător = care poate exista și se poate menține prin propriile sale puteri sau însușiri, care nu depinde de nimeni sau de nimic; independent. – Sta + suf. -ător.

stătător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
stătătór adj. m., pl. stătătóri; f. sg. și pl. stătătoáre

stătător (Dicționaru limbii românești, 1939)
stătătór, -oáre adj. (d. stat, a sta, ca dătător d. dat). Care nu curge, stagnant: ape stătătoare. Fig. Vechĭ. Permanent, trainic: binele e gingaș și nu în multă vreme stătător (Cost. 1, 290). V. nestătator.

stătător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STĂTĂTÓR, -OÁRE, stătători, -oare, adj. 1. Care stă pe loc, care nu se mișcă, imobil, fix; (în special despre ape) care nu curge. ◊ Piatră stătătoare (și substantivat, f.) = piatra fixă din sistemul celor două pietre ale morii. 2. (înv.; despre oameni) Cu locuința statornică; stabil. 3. (în loc. adj.) De sine stătător = care poate exista și se poate menține prin propriile sale puteri sau însușiri, care nu depinde de nimeni sau de nimic; independent. — Sta + suf. -ător.