stăruitor - explicat in DEX

stăruitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STĂRUITÓR, -OÁRE, stăruitori, -oare, adj. 1. (Adesea adverbial) Care stăruie, care insistă; insistent. 2. Perseverent; neclintit, ferm, tenace. [Pr.: -ru-i-] – Stărui+ suf. -tor.

stăruitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
stăruitór (-ru-i-) adj. m., pl. stăruitóri; f. sg. și pl. stăruitoáre

stăruitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
stăruitor a. care stârnește.

stăruitor (Dicționaru limbii românești, 1939)
stăruitór, -oáre adj. Care stăruĭe, insistent. Persistent: muncă stăruitoare.

stăruitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STĂRUITÓR, -OÁRE, stăruitori, -oare, adj. 1. (Adesea adverbial) Care stăruie, care insistă; insistent. 2. Perseverent; neclintit, ferm, tenace. [Pr.: -ru-i-] — Stărui + suf. -tor.