stăruință - explicat in DEX

stăruință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STĂRUÍNȚĂ, stăruințe, s. f. 1. Faptul de a stărui (1); rugăminte, cerere repetată și insistentă; insistență, stăruire, stăruială. ◊ Loc. adv. Cu stăruință = în mod insistent. 2. Perseverență, tenacitate, (într-o acțiune, într-un sentiment etc.). ♦ Silință, străduință într-o acțiune. – Stărui + suf. -ință.

stăruință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
stăruínță s. f., g.-d. art. stăruínței; pl. stăruínțe

stăruință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
stăruință f. 1. calitatea celui ce stărue; 2. statornicie în hotărîri, în păreri.

stăruință (Dicționaru limbii românești, 1939)
stăruínță f., pl. e. Acțiunea de a stărui (a insista): pin stăruința mea a fost numit. Persistență: stăruința Romanilor în Dacia. Pl. A avea stăruințe, a avea protecțiune, scrisori de recomandare ș. a.

stăruință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STĂRUÍNȚĂ, stăruințe, s. f. 1. Faptul de a stărui (1); rugăminte, cerere repetată și insistentă; insistență, stăruire, stăruială. ◊ Loc. adv. Cu stăruință = în mod insistent. 2. Perseverență, tenacitate (într-o acțiune, într-un sentiment etc.). ♦ Silință, străduință într-o acțiune. — Stărui + suf. -ință.