stărui - explicat in DEX

stărui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STĂRUÍ, stắrui, vb. IV. Intranz. 1. A ruga insistent și în mod repetat pe cineva pentru a fi de acord cu ceva; a insista. 2. A rămâne statornic, neclintit (într-o acțiune, într-un sentiment, într-o hotărâre etc.); a persevera, a persista. ♦ A lucra cu perseverență la ceva. 3. A continua să fie, să existe; a se menține, a dăinui. [Prez. ind. și: stăruiesc] – Din bg. staraija se.

stărui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
stăruí (stăruiésc, stăruít), vb. – 1. (Înv.) A se baza, a consista. – 2. A persevera, a continua. – 3. A permanentiza, a dura, a dăinui în aceleași condiții. – 4. (Înv.) A-și îndrepta privirea, a avea în vedere. – 5. A insista, a persista, a se încăpățîna. – 6. A sprijini, a recomanda, a aprecia, a ocroti. Pare formație cultă, pornind de la stare, pentru a obține cu ajutorul suf. nuanțele pe care limbile romanice le indică prin intermediul pref. (Tiktin; Candrea), cf. dare și dărui, tîrg și tîrgui etc. Apare pentru prima oară la Cantemir. În evoluția sa semantică ar fi putut să se sprijine pe pol. staworać „a insista”, cf. ceh. starati „a insista” (Cihac, II, 363; Conev 98); dar această coincidență ar putea fi întîmplătoare. Der. stăruință, s. f. (permanență, persistență; insistență; perseverență; favoare, protecție); stăruitor, adj. (insistent).

stărui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
stăruí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. stắrui, 3 stắruie, imperf. 3 sg. stăruiá; conj. prez. să stắruie

stărui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STĂRUÍ, stắrui, vb. IV. Intranz. 1. A ruga insistent și în mod repetat pe cineva pentru a fi de acord cu ceva; a insista. 2. A rămâne statornic, neclintit (într-o acțiune, într-un sentiment, într-o hotărâre etc.); a persevera, a persista. ♦ A lucra cu perseverență la ceva. 3. A continua să fie, să existe; a se menține, a dăinui. [Prez. ind. și: stăruiesc] — Din bg. staraija se.

stăruì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
stăruì v. 1. a sta cu răbdare pe un lucru: stăruind toată ziua la furcă OD. 2. a spune mereu și cu tărie; 3. a rămânea statornic [Pol. STAROWAC, a insista].