spătar (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))SPĂTÁR1, spătare, s. n. Spetează a unui scaun. – Din
spată2 +
suf. -ar.spătar (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))SPĂTÁR2, spătari, s. m. Înalt demnitar la curtea domnească în timpul feudalității, care avea la început funcția de a purta la festivități spata domnească, iar mai tărziu pe cea de șef al armatei și al poliției. ◊
Mare spătar = comandant suprem al oștilor țării. –
Ngr. spatharis.spătar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPĂTÁR1, spătare, s. n. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., care servește pentru a sprijini spatele persoanei care stă pe ele; rezemătoare, spetează. –
Spată +
suf. -ar.spătar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPĂTÁR2, spătari, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător la curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ◊
Mare spătar = comandant suprem al armatei în lipsa domnului. – Din
ngr. spathários.spătar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)spătár (-ri), s. m. – Boier de rangul întîi, șef al armatei; în
Mold. era pîrcălab de Cernăuți. –
Spătarul al doilea, boier de rangul doi, locțiitorul
spătarului. Mgr. σπάθαριος (Roesler 576; Murnu 52). –
Der. spătăreasă, s. f. (nevastă de
spătar);
spătărel, s. m. (militar în subordinea
spătarului);
spătări, vb. (a exercita slijba de
spătar);
spătărie, s. f. (slujba și sediul
spătarului; sala tronului; închisoare);
spătăresc, adj. (al
spătarului).
spătar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)spătár1 (persoană)
s. m.,
pl. spătárispătar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)spătár2 (obiect)
s. n.,
pl. spătárespătar (Dicționaru limbii românești, 1939)1) spătár m. (ngr.
spatháris, d.
spothi, spadă).
1. Boĭeru care ținea spata, coroana și sceptru domnuluĭ în Țara Românească și’n Moldova (V.
boĭer).
Mărele spătar, general de cavalerie care comanda întreaga oaste a Țăriĭ Româneștĭ, ca hatmanu’n Moldova (V.
silictar).
2. (d.
spată). Acela care face saŭ vinde spate p. războaĭele de țesut.
spătar (Dicționaru limbii românești, 1939)2) spătár n., pi.
e (d.
spată, omoplat).
Mold. Rezemătoarea scaunuluĭ, numită și
spătează și
spetează. Partea hamuluĭ care se pune pe spinarea caluluĭ.
spătar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)spătar m. od.
1. demnitar ce ținea spata Domnului;
2. (
Marele), căpetenia oștirii muntene, general al cavaleriei;
3. mai târziu, rang de boierie. [Titlu de origină bizantină: SPATARIOS].