sprinten (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPRÍNTEN, -Ă, sprinteni, -e, adj. (Despre ființe; adesea adverbial) Care se mișcă repede și cu ușurință; vioi, iute; (despre mișcări, acțiuni ale ființelor) care arată vioiciune, iuțeală. ◊
Expr. Sprinten la minte = inteligent, deștept. ♦
Fig. (Rar; despre lucruri) Înalt, subțire, suplu, elegant. –
Cf. scr. spretan.sprinten (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sprínten (-nă), adj. –
1. Agil, vioi, iute, rapid. –
2. Îmbrăcat lejer. –
Var. înv. sprintin. Sl. *
sŭprętinu (Miklosich,
Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 359; Tiktin; Conev 100), de la
sŭprętati „a se strînge”,
cf. slov.
spreten „abil”,
sb.,
cr. spretan „abil, iscusit”. –
Der. sprinteni, vb. (a da agilitate;
refl.,
Trans., a se lupta);
sprintenior (
var. sprinte(i)or),
adj. (militar înarmat ușor);
sprintenime, s. f. (trupă ușor înarmată);
sprinteneală (
var. sprintenie),
s. f. (agilitate, ușurință).
sprinten (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sprínten adj. m.,
pl. sprínteni; f. spríntenă, pl. spríntenesprinten (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sprinten a. care se mișcă ușor:
ciute sprintene de munte EM. [Slav. *SŬPRẼTENŬ (cf. slovean SPRETEN, sprinten)].
sprinten (Dicționaru limbii românești, 1939)sprínten, -ă adj. (vsl. *
sŭprentĭnŭ, nsl.
spreten, sîrb.
spretan, sprinten). Care se mișcă (sare, fuge) ușor:
căprioara e sprintenă, un poteraș sprinten. Vechĭ. Ușor armat:
oaste sprintenă. – Dim.
sprintenel, sprinteor și -
teĭor.sprinten (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPRÍNTEN, -Ă, sprinteni, -e, adj. (Despre ființe; adesea adverbial) Care se mișcă repede și cu ușurință; vioi, iute; (despre mișcări, acțiuni ale ființelor) care arată vioiciune, iuțeală. ◊
Expr. Sprinten la minte = inteligent, deștept. ♦
Fig. (Rar; despre lucruri) înalt, subțire, suplu, elegant. —
Cf. sb. spretan.