spoitor - explicat in DEX

spoitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SPOITÓR, -OÁRE, spoitori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care se ocupă cu spoitul¹ (vaselor de bucătărie). 2. S. n. (Reg.) Bidinea. [Pr.: spo-i-] – Spoi + suf. -tor.

spoitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
spoitór¹ (persoană) (spo-i-) s. m., pl. spoitóri

spoitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
spoitór² (bidinea) (reg.) (spo-i-) s. n., pl. spoitoáre

spoitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
spoitor m. cel ce spoiește vasele de bucătărie.

spoitor (Dicționaru limbii românești, 1939)
spoitór m. Țigan care spoĭește vasele și care caută de lucru strigînd pe strade „spoim tingirĭ” și, maĭ în grabă, „spoĭ tingirĭ”. Pl. Trans. Pejmă. V. calangiŭ.

spoitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SPOITÓR, -OÁRE, spoitori, -oare, s. m. și f., s. n. 1. S. m. și f. Persoană care se ocupă cu spoitul¹ (vaselor de aramă). 2. S. n. (Reg.) Bidinea. [Pr.: spo-i-] — Spoitor + suf. -easă.