spoială (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPOIÁLĂ, spoieli, s. f. Faptul de
a (se) spoi; spoit
1, văruială. ♦ (
Concr.) Strat protector cu care se acoperă suprafața unui obiect. ♦
Fig. Însușire superficială a unor maniere civilizate, a unor noțiuni de cultură etc.; pospăială. ♦ (
Peior.) Fard. [
Pr.:
spo-ia-] –
Spoi +
suf. -eală.spoială (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)spoiálă s. f.,
g.-d. art. spoiélii; pl. spoiélispoială (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPOIÁLĂ, spoieli, s. f. Faptul de
a (se) spoi; spoit
1, văruială. ♦ (
Concr.) Strat protector cu care se acoperă suprafața unui obiect. ♦
Fig. însușire superficială a unor maniere civilizate, a unor noțiuni de cultură etc.; pospăială. ♦ (
Peior.) Fard. [
Pr.:
spo-ia-] —
Spoi +
suf. -
eală.spoĭală (Dicționaru limbii românești, 1939)spoĭálă f., pl.
ielĭ. Rezultatu spoririĭ saŭ modu de a spoĭ:
niște spoĭală cenușie pentru sobă, spoĭala tingiriĭ a început să se roadă. Fig. Pospăĭală, pospaĭ, lustru înșelător:
o spoĭală de învățătură.