spin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPIN2, spini, s. m. (
Fiz.) Moment cinetic propriu electronului sau oricărei alte particule elementare. – Din
engl.,
fr. spin.spin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPIN1, spini, s. m. I. 1. Organ în formă de țeapă care crește pe tulpina, pe ramurile, pe frunzele, pe fructele etc. unor plante; ghimpe. ◊
Expr. A sta (sau
a ședea) pe (sau
ca pe) spini = a fi neliniștit, nerăbdător.
A fi (sau
a sta) ca pe un spin în ochii (sau
în inima, în coasta) cuiva = a nu fi pe placul cuiva, a constitui o prezență neplăcută pentru cineva; a incomoda pe cineva.
2. Nume dat mai multor plante erbacee sau lemnoase care au spini
1 (
I 1). ♦
Spec. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina spinoasă și ramificată, cu frunze dințate și spinoase și cu flori roșii, dispuse în capitule
(Carduus acanthoides). II. 1. Parte în formă de spin
1 (
I 1) a cârligului de undiță, situată în vârful acestuia.
2. Știft. –
Lat. spinus „prun sălbatic”.
spin (Dicționar de neologisme, 1986)SPIN s.m. (
Fiz.) Impuls propriu de învârtire al particulelor elementare și al cuantelor. [< engl., fr.
spin, cf. engl.
spinning moment – moment de rotire <
spin – a roti].
spin (Marele dicționar de neologisme, 2000)SPIN1 s. m. (fiz.) impuls propriu de învârtire al particulelor elementare și al cuantelor. (< engl., fr.
spin)
spin (Marele dicționar de neologisme, 2000)SPIN2 (I) - elem. „spin, ghimpe”. (< fr.
spin/i/-, cf.
lat. spina)
spin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)spin (-ni), s. m. –
1. Ghimpe. –
2. Țepușă, așchie. –
3. Ciulin (Carduus acanthoides, C. Kerneri, C. nutans). –
4. Plante spinoase (Prunus spinosa, Xanthium spinosa, Eryngium planum, E. campestre). –
Mr. schin, megl. spin. Lat. spῑnus (Pușcariu 1619; REW 8155),
cf. it. spino, prov. espin, sp. espino, port. espinho. –
Der. spinărie, s. f. (desiș de spini);
spinet (
var. spiniș),
s. n. (loc cu spini);
spinos, adj. (cu spini);
înspina, vb. (a înțepa, a împunge cu un spin);
spinui, vb. (a îngrădi cu gard de spini);
spinuță, s. f. (bănică, Phyteuma orbiculare, P. Wagneri);
schinel, s. m. (plantă, Cnicus benedictus).
spin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)spin s. m.,
pl. spinispin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)spin m.
1. partea înțepătoare a unei plante:
nu e trandafir fără spini; 2. arbust ghimpos ce face porumbe:
oare în țară nu crește decât spin? AL.;
spin muscălesc, Bot. holeră;
3. fig. ceva aspru, dureros:
plină de spin e calea binelui; a ședea pe spini, a fi foarte nerăbdător. [Lat. SPINA].
spin (Dicționaru limbii românești, 1939)spin m. (lat.
spinus, spina, it.
spina, pv. sp.
espina, fr.
épine, pg.
espinha). Ghimpe. Plantă cu ghimpĭ (scaĭ, ciulinĭ, holeră):
un loc plin de spini și mărăcinĭ. Spin muscălesc (rar), holeră.
Fig. Plin de spinĭ, spinos; greŭ, aspru:
calea bineluĭ e plină de spinĭ. A ședea ca pe spinĭ (orĭ
ghimpĭ), a fi foarte nerăbdător.
spin (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPIN1, spini, s. m. I. 1. Organ în formă de țeapă care crește pe tulpina, pe ramurile, pe frunzele, pe fructele etc. unor plante; ghimpe. ◊
Expr. A sta (sau
a ședea)
pe (sau
ca pe)
spini = a fi neliniștit, nerăbdător.
A fi (sau
a sta)
ca un spin în ochii (sau
în inima, în coasta)
cuiva = a nu fi pe placul cuiva, a constitui o prezență neplăcută pentru cineva; a incomoda pe cineva.
2. Nume dat mai multor plante erbacee sau lemnoase care au spini
1 (
I 1). ♦
Spec. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina spinoasă și ramificată, cu frunze dințate și spinoase și cu flori roșii, dispuse în capitule (
Carduus acanthoides).
II. 1. Parte în formă de spin
1 (
I 1) a cârligului de undiță, situată în vârful acestuia.
2. Știft. —
Lat. spinus „prun sălbatic”.