umbră (Dicționaru limbii românești, 1939)úmbră f., pl.
e (lat.
ŭmbra, it. pv.
ombra, fr.
ombre, [cat. sp. pg.
sombra, din
sub umbra). V.
umbrelă). Întunecime slabă produsă de un corp opac care oprește razele soareluĭ saŭ ale alteĭ luminĭ:
nucu face umbră bună, umbra ziduluĭ e maĭ răcoroasă de cît [!] a copacului, eclipsele de lună îs cauzate de umbra pămîntuluĭ. Imagine, contur, siluetă:
umbra uneĭ mînĭ [!]. Figură (om) care nu se vede bine din pricina întunericuluĭ, mogîldeață;
am văzut o umbră strecurîndu-se pe lîngă zid. În pictură, părțile întunecate ale unuĭ tabloŭ.
Fig. Care abea [!] maĭ seamănă cu ceĭa ce a fost odată:
acest bătrîn e umbra unuĭ eroŭ. Fantazmă, sufletu unuĭ mort:
umbra luĭ Hamlet. Slab, în ultimu grad, spectru:
bolnava a ajuns o umbră. Aparență ușoară:
o umbră de adevăr. La umbră, 1. adăpostit de umbră:
a dormi vara la umbră; 2. la răcoare, la închisoare (iron.):
l-a turnat la umbră. A face umbră cuĭva, a-l întuneca, a-l eclipsa, a te distinge maĭ mult de cît [!] el.
A arunca, a lăsa în umbră, 1. a întuneca, a eclipsa; 2. a nu releva, a trece cu vederea:
a lăsa în umbră o mulțime de fapte. Umbra bouluĭ, o păsărică foarte mică al căreĭ obĭceĭ e să stea pe lîngă boiĭ care pasc.
Umbra ĭepureluĭ, o plantă liliacee care crește pin [!] pădurĭ și tufișurĭ (
aspáragus collinus).
Umbra nopțiĭ, zîrnă.