soitariu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)soitaríu (-íi), s. m. – Măscărici, șarlatan. –
Mr. suitari. Tc. soytari (Șeineanu, II, 325). În
Mold.soitariu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)soitaríu (soi-) s. m.,
art. soitaríul; pl. soitaríi, art. soitaríii (-ri-ii)soĭtariŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)soĭtaríŭ m. (turc.
soitari și -
ry). Măscăricĭ, bufon (în timpu Fanarioților, domnu era precedat la alaĭurĭ de patru soitariĭ, ĭar beĭzadelele de doĭ. Eĭ purtaŭ căciulĭ marĭ de blană de tigru, de care atîrna o coadă de vulpe, și înaintea căciuliĭ niște oglingioare. Purtaŭ pistoale la brîŭ și toporașe în mînĭ, mergeaŭ pe jos și rîdeaŭ cu hohot. – Și
suĭtariŭ.soitariu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)soitariu (suitariu) m. odinioară:
1. măscăriciul Curții cari însoția pe Domn la alaiuri, în număr de patru, formând elementul comic al paradei:
înainte mergeau suitorii călări cu nalte căciuli flocoase, la care atârna câte o lungă coadă de vulpe NEGR.;
2. bufon, paiață:
suitarii de cafenea AL. [Turc. SOYTARI, bufon].
soitariu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SOITARÍU, soitarii, s. m. Fiecare dintre cei patru măscărici ai domnilor (fanarioți) din Țările Române, care însoțeau pe domn la parade, la petreceri etc. [
Var.:
soitár, (
înv.)
suitár s. m.] — Din
tc. soytari.