snamă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)SNÁMĂ, snáme, s. f. Pocitanie; monstru. (din
sb. znamenje = semn, semnal; dublet al lui
znamenie, znamăn și
znamen)
snamă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)snámă (-me), s. f. – Monstru, lepădătură, stîrpitură. –
Var. znamă. Sb. znamenje „semn, semnal” (Candrea). Este dubletul lui
znamenie, s. f. (
înv., semnal), din
sl. znamenije; de la
znamăn (
var. zneamăn, znemene, Banat
zleamăn),
s. n. (placă, lespede, mormînt), din
sb. znamenje, zlamenje; și din
znamen, s. n. (ecuson, insignă militară), din
rus. znamenĭ (Candrea).