smeri (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SMERÍ, smeresc, vb. IV.
Refl. A avea o atitudine umilă, modestă, supusă, plină de respect. ♦ (
Bis.) A se arăta plin de cucernicie, de evlavie față de Dumnezeu. ♦
Tranz. (
Înv.) A înfrânge mândria cuiva; a umili. – Din
sl. sŭmĕriti.smeri (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)smerí (-résc, -ít), vb. refl. – A se umili, a fi supus.
Sl. sŭmĕriti (Miklosich,
Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 197). –
Der. smerenie, s. f. (umilire, supușenie; umilință), din
sl. sŭmĕrenije; smericiune, s. f. (
înv., umilință);
smerelnic, adj. (
înv., umil);
smeren, adj. (
înv., umil), din
sl. sŭmĕrĭnikŭ.smeri (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!smerí (a se ~) vb. refl.,
ind. prez. 3
sg. se smeréște, imperf. 3
sg. se smereá; conj. prez. 3
să se smereáscăsmeri (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SMERÍ, smeresc, vb. IV.
Refl. A avea o atitudine umilă, modestă, supusă, plină de respect. ♦ (
Bis.) A se arăta plin de cucernicie, de evlavie față de Dumnezeu. ♦
Tranz. (
înv.) A înfrânge mândria cuiva; a umili. — Din
sl. sŭmĕriti.smerì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)smerì v. a (se) umili. [Slav. SŬMIRITI].