sine (Dicționaru limbii românești, 1939)síne ac. accentuat al luĭ
el (din maĭ vechiu
sene, din
se, să, ca *
me, mă, mine. V.
mine).
Vechĭ. Azĭ rar. Pe el, pe ĭa, pe eĭ, pe ele:
Rîde dracu, de porumbe negre, și pe sine nu se vede (Prov.).
Dușmaniĭ s’aŭ lovit pe sine. In sine, în el, în ĭa, în eĭ, în ele:
îșĭ zise, ișĭ ziseră în sine (cugetă, cugetară). În parte, considerat independent:
ideĭa în sine. La sine, către el:
trase la sine mîncarea. De sine stătător, independent.
A-șĭ veni în sine, a-șĭ veni în fire (el, eĭ).
De la sine, din îndemnu luĭ saŭ al lor, fără sila nimănuĭ:
bou, boiĭ intră în staul de la sine. A-șĭ ĭeși din sine, a fi fără sine, a-șĭ ĭeși din fire, a fi afară din fire (de furie, de frică).
A-șĭ veni în sine, a-șĭ veni în fire, în simțirĭ. —
În sinea luĭ, în sinele luĭ și chear
în sinea mea, in sinele meŭ, locuțiunĭ pline de răŭ gust ale cărturarilor vechĭ și noĭ îld.,
în gîndu luĭ, în gîndu meŭ saŭ
în sine, în mine:
el ișĭ zise în sine, eu îmĭ ziseĭ în mine.sine (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)síne pr. ac. acc.,
neacc. se, se- (se-aduce), -se (ducându-se), s- (s-a dus), -s- (dusu-s-a)sine (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sine pr. servind de complinire:
1. el însuș:
se gândi in sine; 2. ființă, fire:
a-și veni în sine. [Lat. SE (cu acelaș sufix intensiv ca la
mine, tine)].
sine (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÍNE pron. refl. (Forma accentuată de
acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”)
1. (Precedat de
prep. „pe” sau
înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv)
Numai pe sine nu se vede. 2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial)
Păstrează totul pentru sine însăși. ◊
Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat)
În sinea mea (sau
a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. –
Lat. se (după
mine, tine).
sine (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)síne pron. – El însuși.
Lat. se, modelat ca
mine, tine, pentru a evita prezența unui cuvînt monosilabic în poziție tonică,
cf. lat. sese, sp. consigo. Se folosește ca
mine (
pron. pers. de persoana a-III-a, la cazurile prepoziționale;
înv., acuzativ fără
prep.); dar a ajuns să însemne „cuget lăuntric”, sens cu care se folosește ca
s.:
în sinea lui ‹
în sine „înlăuntrul său”,
în sinea mea „pentru mine” etc.; și, de asemeni, cu posesivul enclitic
în sine-mi, în sine-ți, în sineși. În
sec. XIX s-a folosit pentru a traduce
pref. auto-; sineiubire (egoism);
sinestătător (autonom) etc. Dintre aceste formații s-au păstrat în limbă numai
sinucidere și
sinucigaș.sine (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SINE pron. refl. (Forma accentuată de
acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”)
1. (Precedat de
prep. „pe” sau,
înv., „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede.
2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial) Păstrează totul pentru sine însăși. ◊
Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat)
În sinea mea (sau
a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. —
Lat. se (după
mine, tine).