sfănțui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SFĂNȚUÍ, sfănțuiesc, vb. IV.
Tranz. (
Fam.)
1. A mitui.
2. A lua mită, a stoarce bani de la cineva; a înșela pe cineva. –
Sfanț +
suf. -ui.sfănțui (Dicționar de argou al limbii române, 2007)sfănțui, sfănțuiesc v. t. 1. a mitui
2. a lua mită
3. a înșela
(pe cineva)sfănțui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sfănțuí (a ~) (
fam.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. sfănțuiésc, imperf. 3
sg. sfănțuiá; conj. prez. 3
să sfănțuiáscăsfănțui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SFĂNȚUÍ, sfănțuiesc, vb. IV.
Tranz. (
Fam.)
1. A mitui.
2. A lua mită, a stoarce bani de la cineva; a înșela pe cineva. —
Sfanț +
suf. -
ui.sfănțuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sfănțuì v.
fam. a mitui pe cineva. [Lit. a-i da parale, sfanți].