sfinție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SFINȚÍE, sfinții, s. f. (În forma articulată și urmat de un adjectiv posesiv) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinților și (rar) lui Dumnezeu. –
Sfânt +
suf. -ie.sfinție (Dicționaru limbii românești, 1939)sfinție f. (d.
sfînt). Calitatea de a fi sfînt. sanctitate (Epitet respectuos preuților):
Sfinția Sa (prescurtat S. S.)
Părintele Va-sile. (Arhiereilor și episcopilor
Preasfinția Sa). – Vechĭ
osf- (
în preaosfinție, după vsl.
prĭeosvenštistvo) și
sfenție. V.
sînție.sfinție (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sfinție f. titlu de onoare dat preoților:
Sfinția sa.sfinție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SFINȚÍE, sfinții, s. f. (în forma articulată și urmat de un adjectiv posesiv) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinților și (rar) lui Dumnezeu. —
Sfânt +
suf. -
ie.