sfiiciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SFIICIÚNE, sfiiciuni, s. f. Caracter, fel de a fi timid, rușinos, sfios; atitudine, comportare lipsită de îndrăzneală; sfială. [
Pr.:
sfi-i-] –
Sfii +
suf. -ciune.sfiiciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sfiiciúne (rar)
(sfi-i-) s. f.,
g.-d. art. sfiiciúnii; (manifestări)
pl. sfiiciúnisfiiciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sfiiciune f. sfială:
de sfiiciune 'mi iese sângele ’n obraz EM.
sfiiciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SFIICIÚNE, sfiiciuni, s. f. (Rar)
1. Caracter, fel de a fi timid, rușinos, sfios.
2. Atitudine, comportare lipsită de îndrăzneală. [
Pr.:
sfi-i-] —
Sfii +
suf. -
ciune.sfiicĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)sfiicĭúne f. (d.
sfiicios). Sfială.