serdar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SERDÁR, serdari, s. m. 1. (În
sec. XVII-XVIII, în Țara Românească și Moldova) Comandant de oaste, mai ales de călărime. ◊
Marele serdar sau
serdarul mare = comandant de oaste facând parte dintre boierii de divan.
Serdar de mazili = comandantul călărimii formate din boierii mazili.
2. (În
sec. XVIII-XIX) Boier de rang mijlociu. – Din
tc. serdār.serdar (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)serdár,
serdári, s.m. (înv.)
1. (în sec. XVI-XVII) comandant de oaste, mai ales de călărime.
2. (în sec. XVIII-XIX) boier de rang mijlociu.
3. general de cavalerie în armata otomană.
4. (reg.) călău.
serdar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)serdár (-ri), s. m. –
1. General turc, de cavalerie. –
2. (
Mold.) Comandant militar de la frontiera Nistrului. –
3. (
Munt.) Boier de rang mijlociu, primul din categoria lui, șeful armatei, inspector general al poștelor și comunicațiilor. –
4. În
sec. XVIII-XIX, titlu nobiliar, boier de rangul al treilea, asimilat de Regulamentul Organic cu gradul de căpitan. –
Var. sărdar. Tc. (
per.)
serdar (Roesler 603; Șeineanu, II, 319; Lokotsch 1851). –
Der. serdăreasă, s. f. (nevastă de
serdar);
serdăresc adj. (de
serdar);
serdărie, s. f. (funcția de
serdar);
cîrcserdar, s. m. (în primele decenii ale
sec. XIX, căpitan de jandarmerie rural), din
tc. kirkserdar.serdar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)serdár s. m.,
pl. serdáriserdar (Dicționaru limbii românești, 1939)serdár m. (turc.
serdar, d. pers.
ser-dar [
ser, cap, și
dar, care tine]; ngr.
serdáris, bg. sîrb.
serdar. V.
ser-ascher, sermaĭa, salahor, cîrcserdar). La Turcĭ, comandantu ĭernicerilor dintr’un district; la Moldoveni, comandantu călărimiĭ din ținuturile Orheĭ, Lăpușna și Soroca pentru respingerea Cazacilor și Tătarilor (în rang venea îndată după hatman); în Țara Românească, căpitanu menzilurilor (poștelor) și îngrijitoru conacelor (Avea supt el o ceata de oștenĭ, salahoriĭ și carele de proviziunĭ); maĭ pe urmă, un boĭer de rangu al doilea (Șăin.) — Și
sărdar, mold.
sardar. Fem.
serdăreasă și
sărdăreasă, pl.
ese, soție de serdar.
serdar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)serdar m. Mold. od.
1. comandant al cavaleriei, rang inferior hatmanului;
2. mai târziu, rang de boierie:
serdari, căminari și ciuceri mari GHICA. [Turc. SERDAR, general, lit. care stă în cap].
serdar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SERDÁR, serdari, s. m. 1. (în sec. XVII-XVIII, în Țara Românească și Moldova) Comandant de oaste, mai ales de călărime. ◊
Marele serdar sau
serdarul mare = comandant de oaste făcând parte dintre boierii de divan.
Serdar de mazili = comandantul călărimii formate din boierii mazili.
2. (în
sec. XVIII-XIX) Boier de rang mijlociu. — Din
tc. serdār.