serba (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SERBÁ, serbez, vb. I.
Tranz. A sărbători (un fapt important, un eveniment memorabil etc.);
fig. a omagia, a cinsti, a lăuda. ♦ A ține sărbătoare; a nu lucra, a prăznui. –
Lat. servare.serba (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)serbá (-béz, -át), A celebra, a comemora, a sărbători. –
Var. sărba. Lat. servāre (Pușcariu 1582; REW 7872),
cf. it. serbare, prov.,
cat.,
v. sp. servar. –
Der. serbare, s. f. (festivitate, petrecere);
sărbătoare (
mr. sărbătoare, megl. sîrbătoare),
s. f. (zi festivă, petrecere), din participiul
serbat cu
suf. -
oare ca
scăldătoare, cîntători etc. (după Pascu, I, 151 și Densusianu,
GS, II, 310, din
lat. *servatoria);
sărbători, vb. (a celebra);
sărbătoresc, adj. (festiv).
serba (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)serbá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
serbeázăserba (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SERBÁ, serbez, vb. I.
Tranz. A sărbători (un fapt important, un eveniment memorabil etc.);
fig. a omagia, a cinsti, a lăuda. ♦ A ține sărbătoare; a nu lucra, a prăznui. — Lat.
servare.serbà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)serbà v. a sărbători:
cântă și serbează bunurile vieții AL. [Lat. SERVARE].