selbă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÉLBĂ, selbe, s. f. (Rar) Pădure tânără (și deasă). [
Var.:
sehélbă s. f.] –
Cf. lat. silva.selbă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sélbă (-be), s. f. – Pădure tînără. –
Var. silvă. It. selva. Cultism din epoca romantică, fără întrebuințare.
Var., direct din
lat. –
Der. silvic, adj.;
silvic, s. m.;
silvicultură, s. f., din
fr.;
silvicultor, s. m., din
fr.selbă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sélbă (pădure) (rar)
s. f.,
g.-d. art. sélbei; pl. sélbeselbă (Dicționaru limbii românești, 1939)*sélbă f., pl.
e (lat.
sĭlva). Lit. Pădure.
selbă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)selbă f. pădure:
visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal EM. [Formațiune literară după lat. SILVA].
selbă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SÉLBĂ, selbe, s. f. (Rar) Pădure tânără (și deasă). [
Var.:
sehelbă s.f] —
Cf. lat. silva.