sectă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÉCTĂ, secte, s. f. Comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă;
p. ext. grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (filozofice sau politice). – Din
fr. secte, lat. secta.sectă (Dicționar de neologisme, 1986)SÉCTĂ s.f. Grup de persoane formând o comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială; (
p. ext.) grup de adepți ai unei doctrine. ♦ Clică, grup de persoane care s-au închis în cercul intereselor lor mărunte. [Cf. fr.
secte, lat.
secta <
sequi – a urma].
sectă (Marele dicționar de neologisme, 2000)SÉCTĂ s. f. 1. comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială. 2. grup de adepți ai unei doctrine filozofice sau politice. ◊ clică, grup de persoane care s-au închis în cercul intereselor lor mărunte. (< fr.
secte, lat.
secta)
sectă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)séctă s. f.,
g.-d. art. séctei; pl. séctesectă (Dicționaru limbii românești, 1939)*séctă f., pl.
e (lat.
secta, d.
sequi secútus, a urma). Societate, reuniune, școală filosofică:
secta lut Epicur. Disidență religioasă:
secta luterană.sectă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sectă f.
1. societate de mai multe persoane cari urmează după aceleași opiniuni, cari profesează aceeași doctrină;
2. cei ce împărtășesc o opiniune privită ca eretică sau eronată:
protestantismul posedă un mare număr de secte.sectă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SÉCTĂ, secte, s. f. Comunitate religioasă desprinsă dintr-o religie mare (creștinism, islam, budism etc.), în vederea practicării unui cult independent, bazat pe o doctrină proprie;
p. ext. grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (filosofice sau politice). — Din
fr. secte, lat. secta.