scăluș (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)scălúș, scălúși, s.m. și
scălușe, scălúșari, s.n. (reg.)
1. specie de lăcustă; cosaș, căluț.
2. gândăcel de culoarea arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe elitre.
3. (s.n.; înv.) căluș (pentru oameni sau animale).
4. (s.n.) spetează a jugului; cui care ține polița jugului de sulul grindeiului.
5. (s.n.) lemn în formă de triunghi așezat între acoperiș și căpriori, pentru a ridica streașina casei.
6. (s.n.) parte a morii care se poate regla, pentru a măcină mai mare sau mai mărunt.
7. (s.n.) căluș de vioară.
8. (s.n.) bucată de lemn pusă la capătul unei funii, pentru a putea fi apucată mai bine.
9. (s.n.) cârlig (la coasă).
10. (s.n.) laț pentru prins păsări.
11. s.n. semn la urechile oilor (făcut cu preduceaua, potricala).
12. (s.n.) trecătoare prin gard sau peste gard de la un vecin la altul; pârleaz.
13. (s.m.) jocul „călușul”.
scăluș (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)scălúș (-și), s. m. –
1. Langustă (Locusta viridissima). –
2. (
S. n.) Scăunel de vioară. –
3. (
S. n.) Căluș. De la
căluș, cu
s- expresiv. La fel
scăloi, s. m. (persoană cabalină), apare în loc de
căloi, fără să fie posibil de a-l pune în legătură cu
lat. escalonia (Pușcariu,
Dacor., III, 660; REW 694).
scăluș (Dicționaru limbii românești, 1939)scălúș m. (d.
căluș).
Ban. Lăcustă (Cp. cu
calu popiĭ). M. saŭ n., pl.
e. Căluș (maĭ ales lemnu care ține fixe fălcelele cîrceiĭ de lemn).
scăluș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)scăluș n. lopățica sau speteaza ce leagă cârceaua de tânjală. [V.
căluș].