scuipa (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCUIPÁ, scúip, vb. I.
1. Intranz. A elimina din gură salivă, flegmă etc. cu o mișcare specifică a buzelor și a limbii. ♦
Tranz. A arunca scuipat asupra (sau în urma) cuiva sau a ceva (sau a face numai gestul respectiv), în semn de batjocorire, de înjosire, de dispreț;
fig. a-și manifesta disprețul față de cineva (prin cuvinte, atitudini etc.). ♦
Tranz. A da, a azvârli ceva afară din gură,
p. ext. din gâtlej sau din plămâni; a expectora. ◊
Expr. (
Fam.)
A-și scuipa plămânii =
a) se spune despre bolnavii de tuberculoză care tușesc și expectorează des;
b) se spune pentru a arăta că cineva depune eforturi deosebite pentru ceva (fără rezultatele scontate).
A scuipa sânge = a avea o hemoptizie.
2. Tranz. A elimina (ajutat de salivă) un corp străin aflat sau introdus în gură.
3. Intranz. și
tranz. Fig. A arunca ceva cu forță. –
Lat. *scupire.scuipa (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)scuipá (-p, át), vb. –
1. A elimina salivă. –
Var. scuipi, sch(i)u(o)pi, st(i)ui, Banat
șchi(o)pi, știpi, știpa, Mold. stupi, stuchi, scupi. Mr. ascuchiu, ascuchire, megl. scupés, scupiri. Lat. conspuĕre, prin intermediul unor rezultate populare care se pare că nu au variat încă din epoca romană. Cu reducerea normală a lui
ns ›
s, rezultatul *
cospuĕre (montañés,
port. cuspir) ar fi ajuns la o metateză *
scupuere ›
*scupire (
v. fr. escopir, sp. escupir), care explică și rezultatul
rom. Totuși interpretările variază mult. S-a propus o evoluție *
exconspuĕre ›
excuppere (G. Paris,
Rom., XVI, 153); *
esconspῑre (Cornu,
Rom., IX, 130; Pușcariu 1556; Tiktin); *
expuĕre (Cihac, I, 249; Koerting 3374);
*scuppῑre, de origine imitativă (Meyer-Lübke,
ZRPh., X, 173; REW 8014);
*stupῑre (Densusianu,
Hlr., 197); *
sputāre (Meyer 336);
*conspāre (Pascu, I, 43). Forma cea mai veche este
scuipi, la Coresi; dacă se ține cont de
var., este de uz general (
ALR, I, 87).
Der. scuipat (
var. scuipit, scuipătură, stupit, stupitură),
s. n. (faptul de a scuipa);
scuipătoare, s. f. (vas în care se scuipă;
Arg., gură).
scuipa (Dicționar de argou al limbii române, 2007)scuipa, scuip v. i. (intl.) 1. a trăda.
2. a mărturisi.
scuipa (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scuipá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
scúipăscuipà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)scuipà v.
1. a da afară orice materie din gură, gâtlej, plămâni:
a scuipa sânge; 2. a vărsa:
a scuipa foc. [Macedo-rom.
ascupi: probabil onomatopee, ca și sinonimul Mold.
stupì].
scuipa (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCUIPÁ, scuip, vb. I.
1. Intranz. A elimina din gură salivă, flegmă etc. cu o mișcare specifică a buzelor și a limbii. ♦
Tranz. A arunca scuipat asupra (sau în urma) cuiva sau a ceva (sau a face numai gestul respectiv), în semn de batjocorire, de înjosire, de dispreț;
fig. a-și manifesta disprețul față de cineva (prin cuvinte, atitudini etc.). ♦
Tranz. A da, a azvârli ceva afară din gură;
p. ext. din gâtlej sau din plămâni; a expectora. ◊
Expr. (
Fam.)
A-și scuipa plămânii =
a) se spune despre bolnavii de tuberculoză care tușesc și expectorează des;
b) se spune pentru a arăta că cineva depune eforturi deosebite pentru ceva (fără rezultatele scontate).
A scuipa sânge = a avea o hemoptizie.
2. Tranz. A elimina (ajutat de salivă) un corp străin aflat sau introdus în gură.
3. Intranz. și
tranz. Fig. A arunca ceva cu foiță. —
Lat. *
scupire.