scăpăra (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)scăpărá (-ápăr, -át), vb. –
1. A scoate foc din cremene. –
2. A scoate scîntei. –
3. A străluci, a sclipi scurt. –
Mr. ascapir, ascăpirare, megl. scapir, scăpirari. Origine îndoielnică. Ar putea fi
lat. *
excapŭlāre „a pune în libertate”,
cf. it. scapolare „a elibera” (REW 2955) și de aici
ngr. σϰαπουλίξω,
sb. skapulati, cu același sens,
cf. calabr. scapulare „a elibera”. Semantismul este ușor de explicat, deși
a scăpăra este la propriu „a scoate scîntei”. Totuși, fonetismul din dialecte se opune acestei ipoteze. Celelalte explicații sînt insuficiente: din
gr. στράπτειν „a face raze” (Cihac, II, 695); din
lat. caperāre „a se încreți” (Tiktin;
cf. împotrivă REW 1624b); pus în legătură cu
alb. škrep (Meyer 408; Philippide, I, 265; Rosetti, II, 122).
Der. scăpărămînt, s. n. (ceea ce e necesar pentru a face foc), se folosește mai ales la
pl.;
scăpărător, adj. (fulgerător);
scăpărătoare, s. f. (cremene, amnar);
scăpărătură, s. f. (sclipire, scînteiere, licărire).