scapăr (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCÁPĂR s. n. Scăpărare. – Din
scăpăra (derivat regresiv).
scapăr (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scápăr s. n.scapăr (Dicționaru limbii românești, 1939)scápăr, a
scăpărá v. intr. (lat. *
excaperare, a se descreți, a se lumina, d.
capĕrare, a se'ncreți, a se posomorî. V.
capăr 1. Cp. cu
chĭondorîș. Se conj. ca
supăr). Se zice cînd ĭese scînteĭ din întîlnirea a doĭ norĭ cu electricitate de sens contrar saŭ cînd izbeștĭ cremenea cu amnaru:
a scăpăra din amnar. V. impers.
Scapără, fulgeră. Fig.
A-țĭ scăpăra ochiĭ de furie, a fi foarte furios.
Fam. A trage cuĭva o palmă în cît să-ĭ scapere ochiĭ, a-ĭ aplica o palmă foarte tare.
Fugea de-ĭ scăpăraŭ călcîĭele, fugea grozav.
A-țĭ scăpăra pin minte, a-țĭ veni o ideĭe subită.
A scăpăra de inteligență, a fi foarte inteligent.
scapăr (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCÁPĂR s. n. Scăpărare. — Din
scăpăra (derivat regresiv).