scandiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCÁNDIU s. n. Element chimic, metal din grupa pământurilor rare, alb-cenușiu cu luciu metalic, care se găsește în natură sub formă de oxid. – Din
fr. scandium, germ. Skandium.scandiu (Dicționar de neologisme, 1986)SCÁNDIU s.n. Element chimic, metal din grupa pământurilor rare care se găsește în natură sub formă de oxid. [Pron.
-diu. / < fr.
scandium].
scandiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)SCÁNDIU s. n. element chimic din grupa lantanidelor. (< fr.
scandium, Skandium)
scandiu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)SCÁNDIU (‹
fr.,
germ. {i}; {s}
lat. Scandi[navia])
s. n. Element chimic (Sc;
nr. at. 21,
m. at. 44,956) din grupa pământurilor rare, alb-cenușiu, cu luciu metalic; se găsește în natură sub formă de oxid. A fost descoperit de suedezul L.F. Nilson, în 1879. Utilizat pentru obținerea aliajelor ușoare cu mare rezistență mecanică și la coroziuni, în calitate de catalizator al conversiunii para-orto- a hidrogenului la temperaturi înalte, ca filtru de neutroni în tehnica nucleară.
scandiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scándiu [
diu pron. diu]
s. n.,
art. scándiul; simb. Scscandiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCÁNDIU s. n. Element chimic, metal din grupa pământurilor rare, alb-cenușiu cu luciu metalic, care se găsește în natură sub formă de oxid. — Din
fr. scandium, germ. Skandium.scandiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)* scándiŭ n.
Chim. Un corp simplu.